Sunday, October 13, 2013

Am ajuns în Seul. (II) Primele impresii. Memorii după aproape doi ani

   





     Un octombrie gri de 2013, în care îşi mai fac loc câteva zile calde înainte să ne invadeze gerul românesc cu iz de arhitectură ceauşistă. Îmi aminteşte de primii mei paşi din capitala Coreei. Lipseşte totuşi vântul acela tăios de care nu îmi e dor de fel. Aeroportul Incheon cu o mare de oameni, cei trei buddy de la Dongguk care ne-au aşteptat acolo, autobuzul care ne-a dus spre oraş şi iarba uscată, cerul plumburiu, oraşul gri, stilul arhitectural atât de nou pentru mine. Cam 10 000 de won a costat autobuzul. Schimbasem ceva bani în aeroport. Cred că 100 de euro (?). Şi oamenii. Asiatici peste tot. Ce sentiment straniu! Coreeana mea care suna ca o bandă stricată. Cafeneaua Starbucks unde, spunea unul din buddy, poţi veni doar să te relaxezi fără să comanzi nimic. Nu am încercat niciodată într-un an de zile această metodă, deşi am petrecut acolo atâtea ore de neuitat! Multe, multe ore!  


Intrarea în curtea căminului. Curtea era în fapt o parcare. 
În stânga eternul Hollys. O altă cafenea în care
am petrecut multe şi frumoase ore 



     Căminul. Bagajul pe care l-am dus singură până sus la etajul 4 (3 pentru noi). De atunci a trebuit să mă obişnuiesc cu inexistenţa parterului. Laptopul pe care l-am trântit de scări chinuindu-mă cu bagajul. Am sperat că nu i s-a întâmplat nimic. Aşa a fost. Studenta buddy de la teatru care mi-a transmis zâmbitoare cât de mult îi place trench-ul meu verde. Între timp am achiziţionat şi o umbrelă verde. Dintr-un pasaj al staţiei Kwanghwamun. Camera. Colega mea de cameră, chinezoaică, urma să sosească peste câteva zile. Am avut posibilitatea aşadar de a-mi alege patul care îmi convenea mai mult. Şi aşa ... mi-am pecetluit soarta somnului pentru un an.  Cablu cu internet instant. Am reuşit să mă conectez imediat. 



Locul meu de somn. Pătura gri e pătura Lufthansa.
A rămas oricum în Coreea. Pe mâni bune. Sper!




Aşa. Calendarul primit cadou de la Rodi cu poze de familie. Ceasul şi mănuşile aduse de
mami din Germania. Căciula pe care apoi în noiembrie i-am dat-o lui Seonjae pentru că îi stătea 
mai bine decât mie. Şi mănuşile au avut un alt posesor pentru o vreme, dar mi-au fost înapoiate. Curmalele din Romania, mâncarea mea din primele zile.
Oglinda care a rămas în Coreea la întoarcere. 
Cutia albastră, MagneB6,eternul cadou de la mami.
Şi laptopul. Oare la ce mă uitam pe youtube?? 



Poză din 15 septembrie 2012, ziua când am vizitat Kyeongbokkung cu cei de la
Seoulmate şi Diana. De aici am cumpărat umbrela verde. Mai târziu am cumpărat
şi una mov de la un Olive Young din Chungmuro. Dar am lăsat-o în Coreea 
împreună cu pătura din avion. Spre recuperare. Cândva...

***Olive Young sunt echivalentul magazinelor DM de la noi.
Cosmetice, mâncare, băutură... Chiar şi accesorii,
cum ar fi ceasuri, bijuterii, în unele




      M-am pus să dorm. M-a trezit mister buddy să îmi prezinte pe cineva. Pe Lorand. Colegul român care abia sosise. Mai târziu au sosit şi fetele, Diana, Dana şi Andra. Cam dezamăgite de cămin, mai ales de baie. Care era nas în nas cu baia băieţilor. Aveam să descopăr că aşa e peste tot în Coreea. La metrou ţin minte ca am şi intrat o dată pe tărâmul celălalt. Fetele au fost curioase să vadă campusul din prima zi. Am urcat însoţite de buddy-ul Andrei. Un amalgam de străduţe şi clădiri, credeam atunci că nu voi învăţa niciodată drumul spre şcoală. Ei, nu! Şi câte variante de drumuri posibile erau! Grupuri de liceeni veniţi să vadă unde vor veni la facultate. Un labirint de campus... Pe care aveam să îl cuceresc cândva, într-un final... Aşa a fost.

      Insomniile din primele zile. Nu-i nimic. Mi-am petrecut nopţile în bucătăria goală cu un ce-ai cald, citind Livada de vişini de Cehov. Cablu cu internet instant. Am reuşit să mă conectez imediat. Televizor cu cablu. Nu l-am folosit aproape niciodată. 

      Prima cină afară. Lorand, polonezul Mick şi studenta din Olanda, Cathal şi cu mine. Am luat-o pe străzile acelea încurcate în căutarea unui loc pentru îndestulat stomacul. Atâtea restaurante. Mini-restaurante de fapt. Am intrat undeva unde aveau fried chicken. Am învaţat că se mănâncă cu două furculiţe. Obicei pe care îl mai adopt şi astăzi uneori. Şi bere. Şi aşa a fost ...


Pui în stil coreean. Şi bere coreeană, Cass. Cam slabă, dar
astfel poţi bea mai mult


...............................................................................


Voi uita încet, încet acele zile. Dar nu şi ce am simţit atunci ...

No comments:

Post a Comment