Instant

     Nu ştiu pe unde se ascund supermarket-urile în Seul. Până acum nu am reuşit să găsesc unul destul de mare, ca să pot să cumpăr tot ce îmi doresc de acolo, fără să mă tot plimb de la un Family Mart la altul. La unul au ceaiuri, dar n-au lapte. Dacă au lapte n-au ceaiuri. Şi aşa mai departe. E drept, nici eu nu m-am străduit  prea tare să găsesc vreunul.

    Family Mart e marcă japoneză. Sunt foarte multe în Seul, pe toate străduţele.

  Mai e şi 7-Eleven, tot japonez, şi tot atât de des întâlnit. Şi multe altele,

    bineînţeles, dar cine le ţine minte pe toate ...

     Mart-urile acestea mici se găsesc la tot pasul. Găseşti mult ramyeon şi alte feluri de mâncare pe care le prepari în 5 minute. Apoi multe chips-uri, biscuiţi, dulciuri, care sunt cam scumpe, faţă de preţurile de la noi. Baterii, periuţe de dinţi, şosete uneori, ceva băuturi destul de scumpe, sucuri, iaurturi îndulcite, aromate, tunate, iaurt simplu nu am văzut, doar tot felul de amestecuri, lapte când şi când, depinde  de cât de mare e mart-ul respectiv, sandwich-uri, nişte kimpap împachetat frumos cu 2000 de woni (2 dolari) ... Dar kimpap găsesc la cantina şcolii cu 1000 (1 dolar) de woni, prin urmare nu prea cumpăr din altă parte. Raionul cel mai mare şi mai important  e, bineînţeles, cel cu ramyeon. 

                                            Lapte, lapte, unde-i? Nu-l văd. ... Nu este ..

                        Poţi să îţi prepari ramyeon-ul chiar în magazin, deoarece au apă fierbinte,
                                         primeşti beţişoare şi poţi să îl mănânci chiar acolo.

                                        Sunt cutii mari şi cutii mai mici ca şi acestea. Însă, 
                                     din lăcomie, până acum nu le-am încercat pe cele mici.

     Prima mea experienţă cu ramyeon a fost una neplăcută de tot. Ca tot începătorul, am ales cutia care arăta cel mai bine. Ramyeon Nagasaki. Cred că a fost cel mai picant lucru pe care l-am mâncat până acum în Coreea. Şi nici măcar nu era roşu. Nu cred că îl voi mai încerca. Nici măcar pentru ca să îl am în colecţia mea cu capace de ramyeon.

                              Ramyeon Nagasaki - pentru cei mai rezistenţi şi experimentaţi

     „Ramyeon – mâncarea de bază a woegukin-ului (străin) în Coreea” . După primele două săptămâni aproape mă mândream că eu sunt o excepţie. Mâncasem ramyeon doar de vreo două ori. A început şcoala. Multe teme. Puţin chef. Şi aşa, ca veveriţa care adună ghinde pentru iarnă, am purces la cumpărat de ramyeon, ca să îmi fac rezerve. Apa fierbinte e la 20 de metri de camera mea. Uneori şi acei 20 de metri mi se par un efort prea mare, mai ales când tot etajul e în bucătărie şi îşi face de mâncare. Dar biscuiţi şi choco pie nu mai am, ouă crude nu pot să mănânc, cu broccoli şi morcov crud nu mă satur, iar orezul nefiert nici nu intră în discuţie. Deci mă îndrept spre bucătărie. Mi s-a întâmplat să mănânc ramyeon şi de două ori într-o zi.  Oare şi de trei ori? Nu îmi amintesc, dar nu prea cred că am mers atât de departe.

                                          Preferatul meu - Twigim Udong (Tempura Udon)

                               În varianta Rolton - unul din acestea, nu mai ştiu care, nu mi-a

                                        plăcut deloc, avea gust de carne, cred că penultimul.

Acesta nu e ramyeon. E ddeokguk. Nu e picant, iar în loc de 

tăiţei e cu - să le zicem - "găluşte" ( ddeok, din pastă de orez). Se mănâncă

mai ales de anul nou. Eu am adăugat şi nişte alge în supă.

Jjajangmyeon - tăiţei cu sos de soia şi ceva legume şi .. carne 

(nu prea multă, deci am mâncat fără probleme).

Tăiţeii trebuie să stea cam 5 minute în apă fierbinte ca 

să se înmoaie. Apoi se scurg şi se adaugă sosul din plic. Mulţumesc Andrei !

La început credeam că nu voi găsi ramyeon care să

nu fie picant. Am găsit. Bineînţeles a trebuit să întreb întâi.

Sarigomtang  şi Jeukseokgomtang. Mai nou adaug ouă fierte şi alge. Mulţumesc Georgi !

Dacă încă nu v-aţi plictisit, mai am căteva poze. Dacă v-aţi plictisit poate vă mai animaţi :)

...................SMILE RAMYEON......................  

Agrafa în formă de ... ceva ce găseşti în ramyeon-ul Tempura Udon. 

Ce o fi .. nu ştiu .. (numele)

Vei creşte mare şi puternic. Hmm ... Chiar ?

Da, chiar .

Şi nervos ...

Da, se umflă :)

Ramen Raider 

Creatorii

     Nu ştiu cât de prieteni sunt alţii cu telefoanele mobile ori cât de mult se bazează pe ele şi cât de mult contribuie acestea la supravieţuire pentru unii, însă pentru mine nu au fost niciodată mai mult decât apeluri, conversaţii, mesaje când nu aveam credit sau nu puteam vorbi, şi, foarte rar, mp3 sau aparat foto. Jin ne-a spus chiar din prima zi, când eram încă în aeroport că telefonul mobil este cel mai bun prieten al coreeanului. „Îl scot mereu din buzunar doar ca să mă asigur că e acolo. O! Eşti aici, eşti bine, prietene. Şi îl pun înapoi.” 

     Dacă la noi în Bucureşti am fost surprinsă de cât de mulţi oameni citesc cărţi prin staţiile de metrou sau în metrou, pe metroul din Seul e la ordinea zilei să stai cu ochii în smart-phone. Poate doar celor mai în vârstă le lipseşte acest obicei. Aceia care au adus Coreea la stadiul economic de astăzi, muncind prin fabrici în perioada dictaturii, ajutând ţara să aibă una din cele mai spectaculoase creşteri economice din a doua jumătate a secolului 20. Poate că pe ei tehnologia i-a depăşit. Dar au lăsat generaţiei următoare o moştenire, de fapt au lăsat obligaţii. Foarte mulţi coreeni poartă ochelari. Muncesc din greu oamenii aceştia, şi nici nu cred că îşi dau seama. Nu îşi dau seama că la ei totul se petrece mai repede, că mănâncă mai repede, că sunt mereu pe fugă, că poate ar trebui să aştepte ca întâi să coboare pasagerii din metrou şi doar apoi să intre ei ...Pentru ei toate acestea sunt cursul normal al vieţii. 

     Metroul din Seul. Călătorii par atât de posaci mereu cu ochii în telefon! Puţini sunt cei care vorbesc, majoritatea tastează.  Şi mi se par nişte oameni trişti când îi văd aşa. Deşi, nu sunt, evident. Cum să fii trist când ai cu cine socializa, chiar şi prin internet? Doar că Ardealul din mine nu mă lasă să îmi imaginez că o astfel de viaţă ar putea fi mulţumitoare. Ori poate nu e Ardealul, ci e caracterul meu conservator; dar totuşi coreenii nu sunt ca noi. Pe autobuzele noastre oamenii discută, râd, se uită pe geam . Aici sunt obosiţi. După o zi de lucru unii îşi reazămă capul de zid aşteptând următorul tren, abia ţinându-se pe picioare, mai mai să adoarmă. În metrou, capete legănându-se şi pleoape căzând de oboseală, priviri în gol, priviri în telefon ... Sunt invenţia lor până la urmă, de ce nu le-ar folosi la scară mare? Chiar dacă preferă importurile - iPhone, nu Samsung şi LG .

                    Pe aici pe undeva se afla Yongsan Electronics Market (Yongsan Jeonja Sijang) - 

                     un mall numai cu produse electronice; fiecare etaj e specializat pe un anumit

                             domeniu - aparate foto, camere de filmat, laptopuri, telefoane etc.

     A fost nevoie de un Park Chung-hee şi de întreaga naţiune dispusă să muncească din greu pentru speranţa unui trai mai bun pentru ca Seul-ul să se umple de construcţii moderne şi de tehnologie la tot pasul ...

Am ajuns în Seul. (I) Pe drum …

   

     De fapt, întâi am ajuns în Incheon. Mai exact, înainte de toate au fost două zboruri, şi o escală. Cunoşteam Terminalul 2 al aeroportului Liszt Ferenc din Budapesta.  Am avut odată ocazia să îl studiez destul de în amănunt. Am trecut extrem de simplu şi de repede de check-in. Eu mă aşteptam să fie probleme din cauza bagajelor care sunt sigură că depaşeau limita admisă. Dar ...  atât de devreme – ora 5 -  se pare că toată lumea îşi doreşte o dimineaţă liniştită. Mai ales eu. Primul zbor a plecat cu puţină întârziere, dar a ajuns totuşi la timp. Uitasem cum e să zbori. Dar în curând aveam să îmi doresc un tren în loc de avion. Cred că a fost prima dată când înălţimea mi-a provocat dureri de cap  la propriu. Poate din pricina oboselii din ultimele zile. Am ajuns foarte repede pe Franz Josef  în Munchen. 4 ore până la următorul zbor. Dar răbdarea mea era deja încercată. Mă călisem înainte.

   Franz Josef- Munchen

     Foarte mulţi străini care călătoresc spre Seul. „Şi foarte mulţi tineri !”, îmi spune Antonio, italianul care are loc lângă mine. „Acum e începutul anului universitar, asta trebuie să fie.” El a mai fost de cinci ori în Seul. Dar niciodată nu a stat foarte mult. Acum va sta 6 luni. Are de scris un proiect despre arhitectura modernă din Seul versus arhitectura modernă din nordul dezvoltat al Italiei. Prietena lui e coreeancă. Şi studiază la Dongguk literaratură engleză şi italiană.

     Locul meu e la geam. Poate ar fi trebuit să fac nişte poze, dar din păcate nu am făcut niciuna. Voi compensa  la întoarcere. Nu ştiam pe ce rută vom zbura. Am luat-o spre nord, spre ţările baltice. „Eei, Rusia tot drumul ...”. Da . Cea mai mare parte a zborului a fost prin Rusia. Am trecut şi pe deasupra meleagurilor de unde şi-a pornit Ghenghis Han Temugin cuceririle. Aşa se vede în desen; dar în realitate am intrat bine pe teritoriul lui Mongoliei. Da, am trecut destul de aproape de Ulan Bator.

Cu roşu traseul mai apropiat de realitate

     Apoi pe la nord de Beijing ... Era noapte, jos se vedeau doar nişte lumini, iar eu încercam să îmi imaginez cum ar arăta pe timpul zilei ceea ce vedeam eu jos. Bineînţeles că mă gândeam doar la palatele chinezeşti, la Oraşul Interzis, la Marele Zid ... Îmi spuneam că e prima oară când sunt în China, mă rog, deasupra Chinei, şi încercam să îmi induc un sentiment de entuziasm, am reuşit chiar într-o anumită măsură. Cred că m-a ajutat puţin şi faptul că era noapte, iar noaptea parcă gândurile vin mai uşor, iar imaginaţia lucrează mai bine.

   Din cauza oboselii şi a înălţimii m-a durut capul aproape tot drumul. Majoritatea celorlalţi călători se uitau la filme şi ascultau muzică. Am verificat şi eu playlist-urile, am găsit nişte filme chiar foarte interesante, erau şi desene animate, dar nu am preferat să încerc să dorm. Am rămasmai mult cu încercatul pentru că am reuşit să dorm destul de puţin. M-am bucurat să descopăr măncare coreeană în meniu. Astfel am experimentat pentru prima oară un kimchi cât de cât veritabil. Bineînţeles că nu l-am mâncat pe tot, la un moment dat am simţit că totuşi e prea mult pentru mine. O porţie de orez lipicios cu morcovi şi bucăţele de pui, ceva sos care nu ştiu ce era, însă avea prea multă sare. Am primit şi un tub de gojujang, dar nu am avut curajul nici să  îl desfac. Pe lângă acestea, a mai fost o salată cu dressing franţuzesc (aşa scria în meniu; franţuzesc, italian etc., pentru mine e totuna) şi o salată mică de fructe – care era din conservă, compot, mai pe româneşte. Un pachet mic de unt, şi o chiflă pe care când am văzut-o mi-am spus că îi voi duce dorul.

     Am primit mai târziu şi un mic dejun, era noapte, aşadar pentru mine a fost de fapt cina. Iaurt cu fructe, omletă, ceva sos verde, cum avem noi spanacul scăzut, chiflă, gem şi unt. Am cerut şi o cafea. Până atunci băusem doar apă, m-am gândit însă că ne apropiem de Seul şi trebuie să fiu destul de trează la o oră la care în România oamenii se duc la culcare. Aveam în geantă şi pachetul meu de Pepito galben din care mai gustam din când în când.

     E greu să zbori atât de mult. Dacă la început simţeam un fel de teamă pentru un zbor atât de lung, am descoperit că nu teamă trebuie să simt, ci să mă înamrez cu răbdare. Pe final am început să îmi doresc cu disperare să aterizăm cât mai repede, voiam un pat, voiam să închid ochii. De aceea entuziasmul pe care ar fi trebuit să îl simt la gândul că în curând aveam să pun pentru prima oară piciorul pe pământ asiatic, nu prea a existat. Avionul a început să coboare, vedeam pe ecran cât de repede scade înălţimea. „Suntem la 99 de metri ! Dar e întuneric, nu văd nimic, mi-e totuna..” Am avut grijă să rămân cu un suvenir Lufthansa. „Dacă vreţi pătura înapoi, sunt în căminul Chungmuro, sunteţi bineveniţi!” Şi în sfârşit am aterizat. Bună dimineaţa, Coreea!