Am ajuns în Seul. (I) Pe drum …

   

     De fapt, întâi am ajuns în Incheon. Mai exact, înainte de toate au fost două zboruri, şi o escală. Cunoşteam Terminalul 2 al aeroportului Liszt Ferenc din Budapesta.  Am avut odată ocazia să îl studiez destul de în amănunt. Am trecut extrem de simplu şi de repede de check-in. Eu mă aşteptam să fie probleme din cauza bagajelor care sunt sigură că depaşeau limita admisă. Dar ...  atât de devreme – ora 5 -  se pare că toată lumea îşi doreşte o dimineaţă liniştită. Mai ales eu. Primul zbor a plecat cu puţină întârziere, dar a ajuns totuşi la timp. Uitasem cum e să zbori. Dar în curând aveam să îmi doresc un tren în loc de avion. Cred că a fost prima dată când înălţimea mi-a provocat dureri de cap  la propriu. Poate din pricina oboselii din ultimele zile. Am ajuns foarte repede pe Franz Josef  în Munchen. 4 ore până la următorul zbor. Dar răbdarea mea era deja încercată. Mă călisem înainte.

   Franz Josef- Munchen

     Foarte mulţi străini care călătoresc spre Seul. „Şi foarte mulţi tineri !”, îmi spune Antonio, italianul care are loc lângă mine. „Acum e începutul anului universitar, asta trebuie să fie.” El a mai fost de cinci ori în Seul. Dar niciodată nu a stat foarte mult. Acum va sta 6 luni. Are de scris un proiect despre arhitectura modernă din Seul versus arhitectura modernă din nordul dezvoltat al Italiei. Prietena lui e coreeancă. Şi studiază la Dongguk literaratură engleză şi italiană.

     Locul meu e la geam. Poate ar fi trebuit să fac nişte poze, dar din păcate nu am făcut niciuna. Voi compensa  la întoarcere. Nu ştiam pe ce rută vom zbura. Am luat-o spre nord, spre ţările baltice. „Eei, Rusia tot drumul ...”. Da . Cea mai mare parte a zborului a fost prin Rusia. Am trecut şi pe deasupra meleagurilor de unde şi-a pornit Ghenghis Han Temugin cuceririle. Aşa se vede în desen; dar în realitate am intrat bine pe teritoriul lui Mongoliei. Da, am trecut destul de aproape de Ulan Bator.

Cu roşu traseul mai apropiat de realitate

     Apoi pe la nord de Beijing ... Era noapte, jos se vedeau doar nişte lumini, iar eu încercam să îmi imaginez cum ar arăta pe timpul zilei ceea ce vedeam eu jos. Bineînţeles că mă gândeam doar la palatele chinezeşti, la Oraşul Interzis, la Marele Zid ... Îmi spuneam că e prima oară când sunt în China, mă rog, deasupra Chinei, şi încercam să îmi induc un sentiment de entuziasm, am reuşit chiar într-o anumită măsură. Cred că m-a ajutat puţin şi faptul că era noapte, iar noaptea parcă gândurile vin mai uşor, iar imaginaţia lucrează mai bine.

   Din cauza oboselii şi a înălţimii m-a durut capul aproape tot drumul. Majoritatea celorlalţi călători se uitau la filme şi ascultau muzică. Am verificat şi eu playlist-urile, am găsit nişte filme chiar foarte interesante, erau şi desene animate, dar nu am preferat să încerc să dorm. Am rămasmai mult cu încercatul pentru că am reuşit să dorm destul de puţin. M-am bucurat să descopăr măncare coreeană în meniu. Astfel am experimentat pentru prima oară un kimchi cât de cât veritabil. Bineînţeles că nu l-am mâncat pe tot, la un moment dat am simţit că totuşi e prea mult pentru mine. O porţie de orez lipicios cu morcovi şi bucăţele de pui, ceva sos care nu ştiu ce era, însă avea prea multă sare. Am primit şi un tub de gojujang, dar nu am avut curajul nici să  îl desfac. Pe lângă acestea, a mai fost o salată cu dressing franţuzesc (aşa scria în meniu; franţuzesc, italian etc., pentru mine e totuna) şi o salată mică de fructe – care era din conservă, compot, mai pe româneşte. Un pachet mic de unt, şi o chiflă pe care când am văzut-o mi-am spus că îi voi duce dorul.

     Am primit mai târziu şi un mic dejun, era noapte, aşadar pentru mine a fost de fapt cina. Iaurt cu fructe, omletă, ceva sos verde, cum avem noi spanacul scăzut, chiflă, gem şi unt. Am cerut şi o cafea. Până atunci băusem doar apă, m-am gândit însă că ne apropiem de Seul şi trebuie să fiu destul de trează la o oră la care în România oamenii se duc la culcare. Aveam în geantă şi pachetul meu de Pepito galben din care mai gustam din când în când.

     E greu să zbori atât de mult. Dacă la început simţeam un fel de teamă pentru un zbor atât de lung, am descoperit că nu teamă trebuie să simt, ci să mă înamrez cu răbdare. Pe final am început să îmi doresc cu disperare să aterizăm cât mai repede, voiam un pat, voiam să închid ochii. De aceea entuziasmul pe care ar fi trebuit să îl simt la gândul că în curând aveam să pun pentru prima oară piciorul pe pământ asiatic, nu prea a existat. Avionul a început să coboare, vedeam pe ecran cât de repede scade înălţimea. „Suntem la 99 de metri ! Dar e întuneric, nu văd nimic, mi-e totuna..” Am avut grijă să rămân cu un suvenir Lufthansa. „Dacă vreţi pătura înapoi, sunt în căminul Chungmuro, sunteţi bineveniţi!” Şi în sfârşit am aterizat. Bună dimineaţa, Coreea!